După patru fiice, soțul meu a avut în sfârșit un fiu, dar primele lui cuvinte m-au făcut să simt că se prăbușește totul în jurul meu
Eu și Aaron eram împreună de opt ani și, încă de la începutul relației noastre, amândoi știam că ne dorim o familie numeroasă.
Însă Aaron avea o dorință despre care vorbea mereu: voia neapărat un băiat.
Chiar înainte să ne căsătorim, îmi spusese de nenumărate ori că o familie formată numai din fete nu i s-ar părea niciodată completă.
Își dorea un fiu mai mult decât orice.
Un băiat care să-i poarte numele, să-i ducă mai departe numele de familie și să-i ofere, în sfârșit, familia pe care și-o imaginase încă din copilărie.
La scurt timp după nuntă, am aflat că sunt însărcinată.
Aaron a fost în al nouălea cer.
Era convins că vom avea băiatul pe care îl așteptase atât de mult.
— Simt că este un băiat, îmi spunea mereu. Sunt sigur.
Dar, în locul fiului pe care îl visase, am adus pe lume o fetiță minunată.
O fetiță sănătoasă, frumoasă și perfectă.
Bineînțeles că Aaron a iubit-o.
Era fericit să o țină în brațe și să o privească dormind.
Totuși, chiar și în mijlocul bucuriei lui, am observat ceva ce încerca să ascundă.
Dezamăgirea.
A zâmbit, m-a sărutat pe frunte și mi-a spus:
— Într-o zi îi vom dărui un frățior.
Atunci nu am dat prea multă importanță cuvintelor lui.
Am crezut că era doar o dorință de moment.
Așa că am încercat din nou.
Și apoi încă o dată.
Aproape în fiecare an, familia noastră se mărea cu încă o fetiță minunată.
A doua fiică.
A treia.
A patra.
Aaron le iubea pe toate.
Se juca cu ele, le lua în brațe, le citea povești înainte de culcare și le spunea cât de mult înseamnă pentru el.
Dar de fiecare dată când aflam că urma să avem încă o fiică, vedeam aceeași umbră trecându-i peste chip.
Era acel sentiment de dezamăgire pe care încerca să-l ascundă.
Iar eu îl observam.
De fiecare dată.
Până când, după patru sarcini, eram epuizată.
Corpul meu trecuse prin patru sarcini dificile, iar recuperarea nu fusese deloc ușoară.
Uneori mă întrebam cât timp avea Aaron de gând să continue.
Câți copii urma să avem până când avea să renunțe, în sfârșit, la obsesia de a avea un băiat?
Dar apoi am aflat că eram însărcinată pentru a cincea oară.
Când i-am arătat testul de sarcină, Aaron aproape că a sărit de bucurie.
Nici măcar nu a ezitat.
— Știu! a spus el. Simt asta.
M-am uitat la el fără să spun nimic.
— De data asta este băiatul meu. Sunt sigur.
În lunile care au urmat, Aaron a vorbit aproape în fiecare zi despre fiul nostru.
A început să-și imagineze cum va fi.
Cum îl va învăța să meargă pe bicicletă.
Cum îl va duce la sport.
Cum îi va povesti despre copilăria lui.
Cum va purta numele familiei mai departe.
Iar eu încercam să mă bucur de sarcină fără să mă las prinsă în așteptările lui.
Până în ziua nașterii.
După ore lungi și grele de travaliu, în sfârșit s-a auzit primul plâns al copilului.
Medicul a zâmbit și a anunțat:
— Este un băiețel. Este sănătos.
Aaron a rămas fără cuvinte.
Pentru prima dată în toți acei ani, l-am văzut cu adevărat fericit.
Ochii îi străluceau.
Părea că nu-i vine să creadă.
În cele din urmă, asistenta i-a pus copilul în brațe.
M-am uitat la el și am așteptat să-l văd plângând.
Mă așteptam să râdă.
Poate chiar să spună:
— În sfârșit!
Dar ceva neașteptat s-a întâmplat.
Aaron s-a uitat atent la chipul nou-născutului.
Zâmbetul i-a dispărut treptat.
Bucuria din ochii lui s-a transformat într-o expresie pe care nu o mai văzusem niciodată.
Apoi și-a ridicat privirea spre mine.
A deschis gura.
Și a rostit câteva cuvinte care mi-au făcut inima să se strângă.
În acel moment, am înțeles că nașterea fiului pe care Aaron îl dorise atât de mult nu avea să fie începutul fericirii noastre.
Avea să fie începutul celui mai dureros adevăr din căsnicia noastră.
Partea a doua și finalul complet: scrieți „DA” în comentarii și apăsați „Îmi place” dacă vreți să publicăm continuarea acestei povești. Vă mulțumim!