Cu inima în dinți
Grigore se întoarse în casă, trăgând ușa cu putere, ca și cum ar fi vrut să ascundă tot ce era afară. Aerul din încăpere devenise rece, iar tăcerea apăsătoare fura din orice urmă de căldură pe care o adusese Nadejda. Mâinile lui tremurau nu doar de frig, ci și de furie. „Bine, du-te!”, își spunea. „Fără tine, o să fim mai bine!” Dar, în adâncul său, inima îi bătea cu o intensitate pe care nu reușea să o înțeleagă.
Zorica, vaca, mugea de foame. Grigore se despărți cu dificultate de gândurile sale și ieși din casă. Fața i se strâmbase de nervi, ochii erau umflati și roșii. Mergea cu pași mari, dar șovăind, astfel că picioarele îi călcau pe zăpadă cu sunete ascuțite. Cu o mișcare bruscă, încărcă furajul în coș și se pregăti să o hrănească pe Zorica.
„Cu tine mă descurc, Zorico”, mormăi el, și cuvintele care ieșeau din gura lui păreau să aibă un ecou mai puternic decât vreo acuzație aruncată către Nadejda. Odată ce vaca începu să mănânce, Grigore se lăsă pe gânduri. „Se va întoarce, e clar. Fără apă caldă, fără mâncare gătită, fără cine știe ce alte bunătăți. O să îi fie greu. Iar eu… eu voi veni pe capul ei, voi fi cel mai bun soț vreodată când se va întoarce.”
Dar zilele treceau, iar Nadejda nu returna.
După patru zile, în zori de zi, Grigore își găsea copii înghețați de atâta frig. Varia, fetița, plângea, iar Egor se străduia să o calmeze. Kolia, cel mic, se juca pe podea, dar și el părea mai tăcut decât de obicei. Privea în gol, ca și cum nu mai înțelegea de ce nu mai era mama acasă să le gătească.
„E doar o escapadă”, își spunea Grigore, dar inima îi părea grea. În fiecare dimineață, rămânea șocat de pătratul de soare care intra printre feronierii murdari și ipocriți din bucătărie. Era un loc inutil de străin fără Nadejda.
Pâinea proaspătă lipsește
Când auzea sunetele din jur, Grigore se ambiționa să nu clipească. Cumperea pâinea de la magazinul din sat, dar nu îi plăcea. „Nadejda făcea cea mai bună pâine din lume!”, își aducea aminte. Oare cum se descurcă acum? Oare chiar i-a fost dor de ei sau se bucura de libertatea pe care i-o oferea?
Pe măsură ce timpul trecea, își dădu seama că nu mai era atât de sigur că își dorea întoarcerea ei. „E bine să fii liber, să nu te simți constrâns de o femeie care te blamează pentru fiecare neîmplinire”, își spunea, deși adânc în sine simțea un gol imens.
După câteva săptămâni, Grigore își dădu seama că nu mai rezista la gătit. Porcul nu era hrănit corespunzător, iar iarba înghețată din grajd nu mai era atinsă. „Trebuie să fac o schimbare, trebuie să fac eu totul”, răsucise el un cuțit ruginit în mâinile sale, gândindu-se la puterea pe care o simțea când controla totul.
„Ei bine, să-mi gătesc eu mâncarea”, murmură el, dar gândul se evaporă repede când Varia se răsti: „Tati, unde este mama?” Lacrimile îi curgeau pe obraji, și Grigore, încercând să fie tare, se așeză în fața ei.
„Mama lucrează, dragă. Ne va aduce multe dulciuri când se întoarce”, răspunse el, însă profundul neadevăr pe care îl spunea îl făcu să se simtă mizerabil. Se reîntoarse în bucătărie, cu un sentiment de neputință crescând din ce în ce mai mult.

În întuneric
Când se lăsa noaptea, casa părea mai rece și mai neprimitoare. Mâncarea nu mai era gătită, iar Grigore se arunca pe canapea, fără să mai aibă chef de nimic. „Poate ar trebui să merg la mama ei”, se gândi el, dar se simțea umilit.
Oare ce va spune ea despre el? Se simțea ca un bărbat învins. „Dumnezeule”, își spuse el, „mi-aș dori să îi pot spune tot ce am în minte. Că mă chinui, că mă simt neputincios, că nu știu să îngrijesc fetele.” Dar nu putea.
Vara se apropia, iar dorința de a o căuta pe Nadejda devenea din ce în ce mai insistentă. Grigore se trezi într-o dimineață cu ideea de a merge să o caute. Îi putea da de veste că le este greu, că Zorica a pierdut până și greutatea, că nu crește mai nimic în grădină.
Cu fiecare pas către poarta de ieșire, simțea cum inima lui îi zbura de spaimă. Când ajunse la cătun, se întâlni cu privirea mamei lui Nadejda. Aceasta îl privi lung, apoi spuse, cu voce rece: „Nadejda nu mai vrea să audă de tine. A scăpat de tine.”
Întoarcerea la origini
Grigore se întoarse acasă cu un gol uriaș în piept. Datorită lui, Nadejda pierduse dorința de a mai lupta. Când trecu pragul casei, copiii se uitau la el cu ochi întrebători. Grigore închise ușa cu putere, iar sufletul îi era îngenunchiat. Zorica mugea din nou, ca o întoarcere vădită la realitate.
își dădu seama că nu o mai putea ignora, că nu mai puteau trăi singuri. Copiii aveau nevoie de o mamă, la fel cum și el avea nevoie de Nadejda. O căutare interioară, o luptă cu el însuși. Grigore se hotărî să nu mai aștepte întoarcerea ei, ci să meargă chiar el să o caute.
Dar nu cu simple vorbe. Intrând în bucătărie, începu să gătească. Cu fiecare bucată de pâine pe care o frământa, fiecare gol din ceaunul cu ciorbă, simțea cum se apropie puțin câte puțin de acea ușă de bunăvoie pe care el o închisese, lăsând o femeie în urmă.
„O voi aduce acasă”, își spunea, iar cerul părea să se lumineze enigmatic. Ceva din interiorul lui evolua, iar dintr-un bărbat învins se transformase din nou într-un soț. Cu determinare, ieși din casă, urmându-și instinctul.
La final, se hotărî să scrie o scrisoare, o ultimă încercare de a-i lăsa o fărâmă din iubirea și dorința de a se reîntâlni. „Te rog să te întorci. Copiii te așteaptă. Eu te aștept.”
Se așeză pe scara din fața casei, privindu-și copiii jucându-se. Zorica mugea de foame, dar știu că alimentul cel mai important era iubirea ce lipsea. Grigore își încheie scrisoarea cu un gând către soția sa, chiar diseară, poate, se va întâmpla un miracol.
Astfel, munca pe care o depusese îl aduse mai aproape de inima ei, și poate că într-o zi, bănia dintre ei va dispărea, iar fericirea va pătrunde din nou în casa lor.