În fiecare dimineață, la ora opt fix, un bătrân îmbrăcat într-un palton gri venea în parc și se așeza pe aceeași bancă de lângă lac. Oamenii îl observau mereu, dar nimeni nu știa nimic despre el. Stătea acolo ore întregi privind apa și ținând în mână o fotografie veche.
Într-o zi, Mara, o tânără studentă care trecea zilnic prin parc, și-a făcut curaj să se apropie.
— Bună dimineața… pot să mă așez?
Bătrânul a zâmbit ușor.
— Desigur.
Au stat câteva minute în liniște, până când Mara a observat fotografia din mâinile lui. Era imaginea unei femei tinere care zâmbea fericită.
— Soția dumneavoastră? a întrebat ea încet.
Ochii bătrânului s-au luminat.
— Da. Ana. A fost iubirea vieții mele.
Mara a zâmbit, iar el a continuat:
— În fiecare zi veneam aici împreună. Hrăneam păsările, vorbeam despre vise și despre viitor. Acum au trecut șapte ani de când nu mai este… dar eu încă vin.
Fata a rămas fără cuvinte.
— Nu v-ați gândit să renunțați?
Bătrânul a privit lacul pentru câteva secunde.
— Oamenii cred că iubirea dispare când cineva pleacă. Dar nu este adevărat. Dacă ai iubit cu adevărat, persoana aceea rămâne cu tine în fiecare zi.
În acel moment, Mara a simțit un nod în gât. Trăia într-o lume în care oamenii renunțau ușor unii la alții, iar cuvintele bătrânului păreau venite dintr-un alt timp.
Înainte să plece, bătrânul i-a întins fotografia.
Pe spatele ei era scris:
„Cea mai mare avere din viață este omul care rămâne lângă tine atunci când lumea întreagă pleacă.”
A doua zi, Mara s-a întors în parc.
Banca era goală.
Și pentru prima dată, a înțeles cât de important este să prețuiești oamenii înainte să fie prea târziu…